Cand un copil se afla in sanul mamei, se simte bine. El nu cunoaste alt univers. Bineinteles, nu stie prea bine pentru ce ii cresc ochi, maini, picioare inutile..
Si vine ziua in care este smuls cu brutalitate din ceea ce este pentru el lumea. Noi numim aceasta o nastere. Dar, pentru el, este o moarte. Urla de groaza.
Curand isi da seama ca traieste in continuare. Admirabil adaptat la noua lume in care se afla. Ochii sai, bratele sale, picioarele sale inutile, iata ca acum le intelege: toate acestea, in mod irezistibil., il pregateau pentru noua viata. Iar cu ochii sai, in sfarsit, o priveste pe mama sa, care nu-l parasise niciodata, dar a carei fata abia acum o descopera.
Asa este lumea noastra. Asa este viata noastra.
Universul este un san urias. Pantecele vast in care omul prinde incetul cu incetul chip omenesc. Bineinteles, ne simtim bine, ca la noi acasa. Dar suntem nedumeriti. Tragem cu noi, ca niste picioare si brate inutile, dorinte de viata infinita, de iubire nebuna si de fraternitate absoluta. Si, in ciuda a toate, aceasta dorinta imensa de fericire.
Intr-o zi, universul il va naste in sfarsit pe omul ajuns la termen: noi numim aceasta moarte. Dar Dumnezeu o numeste nastere.
Cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie vom descoperi ca totul, absolut totul in viata noastra omeneasca, iubirile noastre umile, esecurile si lacrimile noastre, marile noastre bucurii, marea si inutila suferinta, toate ne-au pregatit admirabil pentru aceasta viata noua. Nimic nu va fi pierdut..
Si vom descoperi chipul lui Dumnezeu, asa cum descopera un copil chipul mamei sale, care nu l-a parasit niciodata.
Aceasta mare nastere a inceput. Hristos a indurat primele dureri ale ei. Moartea e MOARTA!
J.M. de Poncheville
English
